Cand nu mai ai nimic de pierdut

Cand nu mai ai nimic de pierdut? Asta ar fi o intrebare. Cand ajungi la acel capat? Si de ce?
Greu de raspuns. As zice ca nu mai ai nimic de pierdut atunci cand ai perdut singurul lucru care conta, singurul lucru care iti lumina fata doar gandindu-te la el. Acel lucru care te facea sa te trezesti dimineata mai devreme, sa te grabesti spre destinatie, sa alergi ca sa nu pierzi trenul, sa-ti faci calcule incercand sa mai storci o zi libera de la scoala sau de la servici.
Acel lucru care te facea sa renunti la orice daca era cazul, si nici macar nu aveai acel sentiment de goliciune pe care il ai in urma unei renuntari, de ce? Pentru ca de fapt nu era vorba de a renunta era vorba de alegere. Si stiai prea bine care e alegerea ta.
Si daca totul era atat de clar. Si mergeai intr-o directie neschimbata, totusi stai sa te gandesti ce s-a intamplat, in ce moment ai intrat pe contrasens, in ce moment ai calcat pe marginea cladirii si ai alunecat. Doctorii vor da din umeri, vor spune ca e un caz ciudat, cei din jur vor aduce explicatii absurde, dar macar vor incerca. Dar tu? tu ce explicatii gasesti? Ce stii tu de fapt? De fapt habar nu ai, ca si cum n-ai fi fost acolo, oricum explicatia e undeva in adancul tau, problema e nu ca nu o poti gasi, ci ca pana la urma e mai bine sa n-o stii. Pana la urma cu ce ajuta o explicatie... cu nimic. Mai bine o lasi asa...sau? Cum e mai bine pana la urma? Sa-ti analizezi toate greselile, sa stii exact ce s-a intamplat, mintindu-te ca nu o sa mai repeti aceeasi greseala... Hm... oare n-o s-o mai repeti? Sau de fapt nici macar n-o sa mai ai sansa s-o repeti...pentru ca nu mai ai nimic de pierdut...?

cadere libera

Fiinte fragile mai suntem. Atat de usor ne plafonam si, atunci cand o luam pe panta asta parca uitam sa ne mai oprim. Intram intr-un cerc vicios, din care unii reusesc sa iasa, tarziu, altii niciodata. Si ca sa nu ne dam seama ca am ajuns acolo, ca am devenit palizi, plati, lipsiti de tresariri, ne mai batem capu' din cand in cand cu o problema "complexa" si mai ales "complicata" care ne ocupa timpul. Si astfel devenim OCUPATI, arta de a fi ocupati fara sa facem nimic, o stapanim cu totii la un moment dat cu maiestrie. Unii devin maestrii Zen ai acestui mestesug, altii se multumesc sa ramana la un nivel mediu, si mai sunt acei cativa care deschid ochii, isi dau cu capu de pereti, isi trag palme si devin deodata Liberi.
Adica in ce moment am ajuns sa fim dezinteresati de libertate(si aici nu vorbesc de libertatea politica, civica, ci de aceea libertate care e cel mai greu de obtinut si cel mai usor de pierdut), suntem mai interesati de tipare, de programe peste programe, de progamari, de planuri care sa ne tina ocupati pana la sfrasitul vietii. Si de ce? Pai e foarte simplu(e doar umila parere a unui muritor), nu vrem sa ne dam seama si sa recunoastem ca viata trece pe langa noi, ca nici nu bagam de seama cum ne irosim, ne pierdem mereu si mereu.
Desi, atunci cand devii constient de acest lucru, devii foarte trist. Extrem de trist, tristete ce nu dispare cu una cu doua pana nu te gasesti. Si incepi sa cauti peste tot, printre cartile din pod, printre lucrurile pe care le-ai dat uitarii,cauti si cauti si nu gasesti nimic. Si tristetea se adanceste si mai mult. Lupta asta pentru libertate e obositoare, te darama, te consuma si pana la urma nu ai nici o garantie ca vei castiga. Dar hei, de fapt cred ca asta e viata: nu ai niciodata garantia ca o sa castigi, dar asta nu inseamna ca trebuie sa renunti, oricat de zadarnic ar parea.
Si totusi, stau acum si ma intreb, cum e mai bine? Sa traiesti in nestiinta, sa nu cunosti nicodata ce inseamna Libertatea, sa nu tanjesti dupa ea, sa nu ajungi sa te chinuie niciodata. Nu ma pot hotara ce e mai trist: Ignoranta sau cunoasterea si aspiratia spre ceva ce te poate inalta sau te poate dobora si mai tare? Eu prefer sa tintesc spre luna, chiar daca nu ajung pana acolo, macar pentru moment voi stii ca am fost printre stele. (Asta e una din zilele alea in care ma chinuie intrebari si suferinte metafizice.)