Fiinte fragile mai suntem. Atat de usor ne plafonam si, atunci cand o luam pe panta asta parca uitam sa ne mai oprim. Intram intr-un cerc vicios, din care unii reusesc sa iasa, tarziu, altii niciodata. Si ca sa nu ne dam seama ca am ajuns acolo, ca am devenit palizi, plati, lipsiti de tresariri, ne mai batem capu' din cand in cand cu o problema "complexa" si mai ales "complicata" care ne ocupa timpul. Si astfel devenim OCUPATI, arta de a fi ocupati fara sa facem nimic, o stapanim cu totii la un moment dat cu maiestrie. Unii devin maestrii Zen ai acestui mestesug, altii se multumesc sa ramana la un nivel mediu, si mai sunt acei cativa care deschid ochii, isi dau cu capu de pereti, isi trag palme si devin deodata Liberi.
Adica in ce moment am ajuns sa fim dezinteresati de libertate(si aici nu vorbesc de libertatea politica, civica, ci de aceea libertate care e cel mai greu de obtinut si cel mai usor de pierdut), suntem mai interesati de tipare, de programe peste programe, de progamari, de planuri care sa ne tina ocupati pana la sfrasitul vietii. Si de ce? Pai e foarte simplu(e doar umila parere a unui muritor), nu vrem sa ne dam seama si sa recunoastem ca viata trece pe langa noi, ca nici nu bagam de seama cum ne irosim, ne pierdem mereu si mereu.
Desi, atunci cand devii constient de acest lucru, devii foarte trist. Extrem de trist, tristete ce nu dispare cu una cu doua pana nu te gasesti. Si incepi sa cauti peste tot, printre cartile din pod, printre lucrurile pe care le-ai dat uitarii,cauti si cauti si nu gasesti nimic. Si tristetea se adanceste si mai mult. Lupta asta pentru libertate e obositoare, te darama, te consuma si pana la urma nu ai nici o garantie ca vei castiga. Dar hei, de fapt cred ca asta e viata: nu ai niciodata garantia ca o sa castigi, dar asta nu inseamna ca trebuie sa renunti, oricat de zadarnic ar parea.
Si totusi, stau acum si ma intreb, cum e mai bine? Sa traiesti in nestiinta, sa nu cunosti nicodata ce inseamna Libertatea, sa nu tanjesti dupa ea, sa nu ajungi sa te chinuie niciodata. Nu ma pot hotara ce e mai trist: Ignoranta sau cunoasterea si aspiratia spre ceva ce te poate inalta sau te poate dobora si mai tare? Eu prefer sa tintesc spre luna, chiar daca nu ajung pana acolo, macar pentru moment voi stii ca am fost printre stele. (Asta e una din zilele alea in care ma chinuie intrebari si suferinte metafizice.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu